Situl Natura 2000 ROSCI0181 Pădurea Uricani a fost declarat pentru conservarea habitatelor de importanţă comunitară 91I0* Vegetaţie de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp. precum şi a unei specii de nevertebrate prezente în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE: Lucanus cervus, cod 1083, denumită popular rădaşcă.
Aria protejată de interes naţional 2.538 Pădurea Uricani, conform fişei rezervaţiei înaintată de Agenţia pentru Protecţia Mediului Iaşi, a fost declarată pentru conservarea pădurii de foioase alcătuită din stejar- Quercus robur, Q. pedunculiflora, Q. petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii, arţar– Acer campestris, A. tataricum şi tei– Tilia tomentosa. Importanţa ştiinţifică este dată de puternicul fenomen de hibridogenoză din cadrul genului Quercus.
Primele intenţii de conservare a patrimoniului natural din zona Pădurea Uricani datează din perioada anilor ’90, fiind înfiinţată ca arie naturală protejată de interes local în anul 1994- Hotărârea Consiliului Judeţean Iaşi nr. 8/ 1994. Ulterior, prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a III a – Zone Protejate, Pădurea Uricani a fost desemnată arie naturală protejată de interes naţional, cod 2.538, suprafaţa 68 ha. Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007, cu modificările și completările ulterioare, Pădurea Uricani se încadrează în categoria rezervaţiilor naturale de tip forestier, iar după clasificarea IUCN se încadrează în categoria IV, tip F – forestier.
Zona de la Pădurea Uricani, datorită valorii sale din punct de vedere conservativ, a fost desemnată prin Ordinul ministrului mediului şi dezvoltării durabile nr. 1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanţă comunitară, ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România, modificat şi completat prin Ordinul nr. 2387/2011, ca sit de importanţă comunitară, ROSCI0181 Pădurea Uricani, pe o suprafaţă de 114 ha. Scopul desemnării îl reprezintă conservarea habitatului de importanţă comunitară 91I0* Vegetaţie de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp. dar şi aspeciei de nevertebrate Lucanus cervus, cod 1083.
Localizarea ariei naturale protejate
Ariile naturale din perimetrul Pădurea Uricani sunt localizate în Câmpia Moldovei, în comuna Miroslava, aflată în partea centrală a județului Iași.
Mai precis, ariile protejate se află în teritoriul sudic al satului Uricani, la vest de drumul comunal DC 25. Din punct de vedere administrativ, ariile sunt localizate în judeţul Iaşi, raza comunei Miroslava, în vecinătatea sudică a satului Uricani.Comuna Miroslava este situată la limita sud-vestică a municipiului Iași, la aproximativ 30 km de râul Prut.
Din punct de vedere al administraţiei silvice, în situl de importanţă comunitară ROSCI0181 care include şi rezervaţia naturală 2538 Pădurea Uricani, sunt cuprinse parcelele silvice 14, 15, 16 şi 17 din U.P V Corneşti.
Întreaga suprafaţă de fond forestier este în administrarea Ocolului Silvic Ciurea, subunitate a Direcţiei Silvice Iaşi.
Coordonatele sunt:
- Latitudine: 47˚08΄37˝ N;
- Longitudine: 27˚29΄18˝ E.
Conform SRTM altitudinea medie faţă de nivelul mării este de 142 m. Cea minimă este de 83 m iar cea maximă de 163 m.
Accesul către aria naturală protejată se face din partea de est pe DC 25. La ieşirea din Iaşi, pe DN28 Iași- Podul Iloaiei, imediat la vest de localitatea Valea Lupului se virează spre sud- indicatorul spre Uricani pe DC 25. Situl se află la sud de satul omonim și la vest de șosea.
Limitele ariilor naturale protejate
Limitele rezervaţiei naturale 2.538 Pădurea Uricani şi ale sitului de importanţă comunitară ROSCI0181 Pădurea Uricani sunt reprezentate în figura 2.
Există neconcordanţele între limitele sitului, cele ale rezervaţiei naturale de pe site-ul autorității centrale și cele silvice. Suprafaţa rezervaţiei naturale de pe site-ul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor include peste 100 ha pădure, deşi în Legea nr. 5/ 2000 suprafaţa rezervaţiei este de numai 68.0 ha.
Suprapuneri cu alte arii naturale protejate
Limitele rezervaţiei naturale 2.538 Pădurea Uricani şi ale sitului de importanţă comunitară ROSCI0181 Pădurea Uricani nu se suprapun decât parţial.
Rezervaţia naturală 2.538 Pădurea Uricani este inclusă în cea mai mare parte în suprafaţa sitului de importanţă comunitară ROSCI0181 Pădurea Uricani. În urma analizei GIS a rezultat harta suprapunerilor existente în ariile naturale protejate Pădurea Uricani. Suprafaţa pe care cele două arii naturale protejate se suprapun este de 106,69 ha.
Mediul biotic
În Pădurea Uricani se urmăreşte protecţia şi conservarea unei specii de nevertebrate prezente în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE, Lucanus cervus, cod 1083 şi a habitatului de importanţă comunitară 91I0* Vegetaţie de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp. Pentru aceste specii şi habitate s-a realizat cartarea cu ajutorul tehnicilor moderne și în special cu ajutorul sistemelor de informație geografică, GIS și a sistemelor de poziționare globală.
Pentru a se putea reprezenta cât mai concludent distribuția speciilor de interes conservativ, având în vedere suprafaţa şi configuraţia spaţială a suprafeţei protejate, s-a utilizat un caroiaj de tip pătrat cu latura de 30 m. Prezenţa fiecărei populaţii a unei specii de interes conservativ a fost ulterior evaluată şi validată la nivel de pătrat în vederea realizării unei hărţi tematice privind distribuţia acelei specii.
Identificarea habitatelor s-a făcut prin recunoaşterea fitocenozelor care le caracterizează şi anume prin luarea în considerare a speciilor edificatoare, în general dominante şi indicatoare ecologic şi/ sau cenologic, precum şi prin recunoaşterea caracteristicilor biotopului, în primul rând localizare geografică, altitudine, relief, rocă şi sol.
Informaţiile culese în teren s-au prelucrat cu software GIS, în vederea integrării datelor geospaţiale în baza de date GIS şi realizarea hărţii de distribuţie a habitatelor și a celorlalte hărți tematice realizate. Odată cu cartarea speciilor pentru care a fost declarată aria naturală protejată s-au făcut observaţii cu privire la alte specii importante de floră şi faună, fără însă a se face lucrări de cartare sau inventariere detaliate.
Habitate Natura 2000
Activitatea de identificare şi inventariere a tipurilor de habitate forestiere în teren s-a desfăşurat în perioada iunie 2013– august 2013. Pentru eficienţă maximă a fost adoptată metoda de eşantionaj subiectiv– calitativă, uzuală în domeniul tipologiei forestiere şi amenajărilor silvice şi pe care o considerăm cea mai potrivită pentru ecosistemele forestiere. Metoda se bazează pe observaţii şi estimaţii realizate cu ocazia parcurgerii terenului pe transecte, pentru a identifica discontinuităţile de omogenitate ale arboretelor. Unitatea de bază a studiului a constituit-o subparcelarul silvic, în primul rând datorită faptului că gradul de omogenitate al subparcelelor silvice este în general superior celui pretins de tipurile de habitate forestiere Natura 2000 şi în al doilea rând pentru că astfel va exista o legătură biunivocă între amenajamentul silvic şi planul de management al ariei naturale protejate. Astfel au fost culese date referitoare la: stratul arborilor - compoziţie, acoperire, specii diseminate, stratul arbustiv - compoziţie, acoperire, specii diseminate, seminţiş - compoziţie, acoperire, mod de regenerare, specii diseminate şi stratul ierbos - acoperire, plus un inventar sumar la nivelul fiecărui sit. În plus au fost înregistrate imagini foto digitale, cu zone reprezentative de pe traseul eşantionajului. Ca bază de pornire au fost folosite hărţile amenajistice, la scara 1:20000, care au fost retuşate pe baza ortofotoplanurilor, la scara 1:5000. Situaţiile neclare din materialul cartografic, semnalate din faza de birou, au fost clarificate. De asemenea acolo unde au apărut probleme legate de o separare insuficientă a subparcelarului silvic din punct de vedere al habitatelor de importanţă comunitară - în aceeaşi subparcelă au fost identificate două habitate -şi eventuale erori de trasare a limitelor au fost remediate prin măsurători terestre cu receptoare GPS, direct pe hărţile încărcate anterior, de la birou. Ulterior toate rezultatele obţinute au fost integrate în baza de date GIS. ROSCI0181 include şi Rezervaţia Naturală Pădurea Uricani. În consecinţă identificarea, inventarierea şi cartarea au fost realizate concomitent pentru ambele arii naturale protejate.
A fost identificat habitatul forestier de interes comunitar 91Y0, care nu se regăseşte în formularul standard de descriere al sitului. De asemenea au fost identificate câteva terenuri lipsite de vegetaţie forestieră - terenuri din afara fondului forestier. Suprafeţele identificate pe aceste categorii, în urma activităţii de teren, sunt următoarele:
- 91Y0 Păduri dacice de stejar şi carpen – pe circa 111.3 ha;
- terenuri fără vegetaţie forestieră – pe aproximativ 2.7 ha.
Tipul de habitate româneşti care corespunde habitatului identificat pe teren în ROSCI0181 este R4126 Păduri moldave mixte de gorun, fag şi tei argintiu, cu Carex brevicollis.
Ca rezultat al macroclimatului secetos şi uscat al regiunii se constată un fenomen evident de succesiune marcat prin substituirea stejarului de către gorun. Principalele asociaţii lemnoase descrise în pădure sunt:
- Asociaţia de Quercus robur – Carpinus betulus – Tilia tomentosa/ Querceto – Carpinetum –Tilietosum tomentosae.
- Asociaţia Quercus petraea, inclusiv Q dalechampii şi Q. polycarpa – Q. robur – Carpinus betulus / Querceto petraeae – Carpinetum - Soo et Pocs 1957.
- Asociaţia de Quercus petraea plus Q. dalechampii şi Q polycarpa – Acer tataricum / Acereto tatarici – Quercetum Zoly 1957.
- Asociaţia de Crataegus monogyna- Prunus spinosa/ Prunos spinosae – Crataegetum Hueck 1931.
Vegetaţia erbacee cuprinde specii precum Carex pilosa, Hedera helix, Viola alba, Dactylis glomerata, Germ urbanum, Polygonatum latifolium, Adoxa moschatellina, Hieracium sabaudum, Sorbus domestica, Galanthus nivalis, Silene nutans şi altele. Inventarul floristic sumar realizat cu ocazia parcurgerii terenului este prezentat în tabelul de mai jos.
Inventarul floristic al sitului de importanță comunitară Pădurea Uricani
| Acer campestre | Epipactis purpurata | Polygonatum multiflorum |
| Acer platanoides | Euphorbia amygdaloides | Polygonum aviculare |
| Achillea millefolium | Evonymus europaeus | Polygonum dumetorum? |
| Agrimonia eupatoria | Evonymus verrucosus | Prunella vulgaris |
| Ajuga reptans | Fragaria sp. | Prunus spinosa |
| Alliaria petiolata | Galium aparine | Pulmonaria obscura |
| Arctium lappa | Galium schutesii | Pyrus pyraster |
| Aristolochia clematitis | Galium sp. | Quercus dalechampii |
| Artemisia vulgaris | Geranium robertianum | Quercus petraea |
| Asarum europaeum | Geum urbanum | Quercus robur |
| Astragalus glycyphyllos | Glechoma hirsuta | Ranunculus auricomus |
| Balotta nigra | Hedera helix | Rhamnus catharctica |
| Brachypodium sylvaticum | Hieracium sabaudum | Robinia pseudoacacia |
| Bromus ramosus | Hieracium sp. | Rosa canina |
| Bromus sp. | Hieracium umbellatum? | Rubus sp. |
| Campanula persicifolia | Hypericum hirsutum | Sambucus nigra |
| Campanula rapunculoides | Hypericum perforatum | Scrophularia nodosa |
| Campanula trachelium | Juglans regia | Scutellaria altissima |
| Carex brevicollis? | Lactuca quercina | Sedum maximum |
| Carex divulsa | Lactuca serriola | Serratula tinctoria |
| Carex pilosa | Lamium galeobdolon | Setaria pumila |
| Carex sp. | Lapsana communis | Silene vulgaris |
| Carpinus betulus | Lathyrus niger | Solanum nigrum |
| Centaurea sp. | Lathyrus vernus | Sorbus domestica |
| Cerasus avium | Leonurus cardiaca | Stellaria holostea |
| Chelidonium majus | Ligustrum vulgare | Stellaria sp. |
| Chenopodium sp. | Lithospermum purpureocaeruleum | Tanacetum vulgare |
| Clinopodium vulgare | Lysimachia nummularia | Taraxacum officinale |
| Conium maculatum | Medicago falcata | Tilia tomentosa |
| Convallaria majalis | Melica uniflora | Torilis arvensis |
| Cornus sanguinea | Melilotus officinalis | Ulmus minor |
| Cornus mas | Mercurialis perennis | Veronica officinalis |
| Crataegus monogyna | Milium effusum | Viburnum lantana |
| Cucubalus baccifer | Mycelis muralis | Vicia cracca? |
| Cychorium intybus | Physalis alkekengi | Vincetoxicum hirundinaria |
| Dactylis polygama | Plantago lanceolata | Viola jordanii |
| Daucus carota | Plantago major | Viola reichenbachiana |
| Echinochloa crus-galii | Poa nemoralis | Viola sp. |
| Epipactis helleborine | Polygonatum latifolium |
Dintre acestea Carex brevicollis, Epipactis helleborine şi Epipactis purpurata se regăsesc pe Lista Roşie a plantelor superioare din România - Oltean și alții 1994.
În cazul ROSCI0181 Pădurea Uricani, prezenţa habitatului 91I0*, semnalat în formularul standard, a fost infirmată, pădurile făcând de fapt parte din habitatul 91Y0. Ca atare, a rezultat distribuţia habitatelor la nivelul ariei protejate prezentată în anexa 2 a prezentului plan de management.
Fauna de interes conservativ
Aşa cum s-a mai precizat, situl ROSCI0181 este important pentru specia de nevertebrate Lucanus cervus, cod 1083.
Lucanus cervus face parte din familia Lucanidae, Ordinul Coleoptera. Femela, mai mică decât masculul are capul mai îngust decât protoracele, iar mandibulele nu depăşesc lungimea capului. Corp castaniu întunecat până la negru. Dimorfism sexual accentuat. Masculii au capul mai larg decât protoracele, prevăzut cu creste transversale, iar mandibulele lungi până la o treime din lungimea corpului, prevăzute cu dinţi, asemănătoare coarnelor de cerb. Habitatul caracteristic este reprezentat de păduri bătrâne de stejar şi gorun. Specia s-a adaptat mediului urban fiind întâlnită frecvent în parcuri și grădini cu arbori foioşi. Chiar dacă specia este legată de arboretele de pădure, toţi cercetătorii sunt de acord că o parte critică a habitatului speciei este legată de deschiderea acestuia - gradul de acoperire al arboretelor. Arborete cu grad de acoperire mai mic permit pătrunderea luminii până la sol ceea ce ajută indivizii de Lucanus să se încălzească înaintea zborului, iar arboretele rare ajută indivizii să întreprindă zboruri mai uşoare, fără obstacole. Deoarece specia este termofilă, caută în pădure acele locuri cu microclimat cald. Lucanus cervus este o specie obligat saproxilică, larva se dezvoltă în reziduuri lemnoase putrezite de lemn de foioase. Lemnul de Quercus se găseşte pe primul loc între preferinţele trofice ale larvelor de Lucanus cervus în proporţie de 50% pe tot cuprinsul Europei, urmat de Fagus, Prunus, Castanea, Salix, Acer, Alnus, Robinia. Adulţii care în stadiu de larvă s-au hrănit pe lemn de stejar sunt de mai mari dimensiuni comparativ cu cei care s-au dezvoltat din larve ce s-au hrănit cu alte esenţe lemnoase, deoarece lemnul de stejar conţine inozitol, un compus carbohidrat care influenţează creşterea larvară. În ceea ce priveşte locul de depunere a pontei, femelele arată preferinţă pentru buturugi în descompunere îngropate în pământ până la 50 cm adâncime. Deasemenea, trunchiurile de arbori abia proaspăt tăiați, infestate cu fungi precum Laetiporus sulphureus pot deveni atrăgătoare pentru femelele de Lucanus în căutare de locuri pentru depunerea pontei. Femelele sunt foarte oportuniste în alegerile lor pentru un loc de „cuibărit”, deoarece larvele au fost găsite într-o varietate de suporturi nutritive: buturugi, buşteni, stâlpi din lemn, cipsuri de lemn, compost, lăsături de cal. Adulţii se hrănesc cu seva arborilor, mai ales masculii, iar după unii autori aceştia nu se hrănesc deloc în perioada de zbor activ, utilizând resursele acumulate în faza larvară.
Depunerea pontei are loc în sol lângă material lemnos în descompunere. Dimensiunea pontei este de 15- 36 ouă. Ciclul de dezvoltare constă dintr-o fază larvară cu 3- 5 stadii, de lungă durată, cuprinsă între 3 şi 6 ani. Larva este mare, are formă de litera C şi poate creşte până la 80 mm. Are culoarea crem – albicioasă cu capul portocaliu cu mandibule puternice ce o ajută să sape prin fibrele de lemn. Durata fazei este lungă datorită hranei sărăcăcioase în proteine pe care o consumă larvele. Larvele sunt atrase mai ales de lemnul infestat cu mucegai alb. Cu cât lemnul este mai descompus cu atât larva consumă mai puţină energie pentru a rupe fibrele de lemn şi astfel va avea o rată favorabilă de creştere. La final, aceasta părăseşte locul în care s-a hrănit şi îşi amenajează în sol un cocon din pământ în care se va împupa. Împuparea, târziu în luna iulie şi eclozarea se realizează în sol, ambele petrecându-se la sfârşitul verii sau toamna de timpuriu. Împuparea are loc la aproximativ 30- 50 cm adâncime, iar adulţii petrec iarna în apropiere. Stadiul de pupă durează între 28- 60 de zile. Specia trece iarna în stadiu de imago, iar în anul următor adulţii zboară în perioada mai- iulie – România - până în septembrie, în sudul Europei. Masculii apar aproximativ cu o săptămână înaintea femelelor. Perioada activă a masculilor este de 6- 10 săptămâni, iar a femelelor este cuprinsă între 8- 14 săptămâni. Specia este crepusculară, fiind activă îndeosebi pe înserat. Temperatura optimă de zbor este cuprinsă între 11– 18°C. Adulţii de Lucanus cervus nu se hrănesc, dar consumă lichide dulci rezultate din descompunerea fructelor şi seva arborilor.
Printre principalii prădătorii, literatura de specialitate citează coţofana - Pica pica şi alte specii de corvide, alături de vulpi - Harvey în 1969 şi Franciscolo în 1997 mai citează chiţcanul- Sorex aranaeus şi vânturel roşu- Falco tinnunculus. Printre cei mai cunoscuţi prădători ai larvelor se numără mistreţul - Sus scrofa şi viezurele - Meles meles.
Particularităţile bioecologice cele mai importante pentru conservarea speciei sunt:
- Masculii în perioada sezonului de reproducere zboară de-a lungul spaţiilor deschise, la marginea pădurilor, de-a lungul potecilor largi, drumurilor forestiere ce traversează habitatul de pădure, poieni, parcuri.
- Dezvoltarea larvară îndelungată face ca specia să fie potenţial vulnerabilă la practicile de management forestier- extragerea arborilor cazuţi, îndepărtarea lemnului mort şi altele.
- Viabilitatea unei populaţii pe termen lung depinde de calitatea - specia lemnoasă de la care provin resturile lemnoase- şi cantitatea de lemn în descompunere de care dispun larvele de Lucanus într-o anumită arie.
- Modelarea comportamentului de dispersie a speciei a arătat că doar aproximativ 1% dintre masculi sunt capabili să menţină fluxul de gene între locurile de reproducere pe o distanţă de aproximativ 3 km. Colonizarea unor noi locuri de reproducere depinde de abilitatea de dispersie a femelelor, care este de sub 1 km. Astfel că populaţiile izolate, unde distanţa către o altă populaţie este mai mare de 3 km, prezintă un risc înalt de dispariţie la nivel local.
Aria de răspândire cuprinde Europa, Israel, Liban, Siria şi Turcia. La nivelul Europei, specia pare să se găsească distribuită în areale distincte, fenomen cunoscut deja la nivel national. În România specia a fost semnalată în numeroase localități, dintre care cităm: Azuga, Filaret, Caldăruşani, București, Broşteni, Cernavodă, zonele de carst ale judeţelor Gorj şi Mehedinţi, Preajba, Sviniţa, Munţii Gurghiu - Valea Târnava Mică, Munții Harghita - Perla Harghitei, Deva, Letea, Bucureşti - Băneasa, Carpaţii Occidentali, judeţele Ialomiţa, Brăila şi Botoşani, Bârseşti, Cheile Bistriţei, Cheile Sohodol, Lainici, Pietrele Albe, Tismana şi altele.
În ROSCI0181 Pădurea Uricani inventarierea speciei Lucanus cervus s-a realizat prin metoda „observațiilor pe transect”. Metoda presupune efectuarea de observaţii în teren, după perioada de zbor a speciei, asupra resturilor identificabile de Lucanus cervus. Metoda presupune parcurgerea unor transecte aleator alese în cadrul pădurii în vederea identificării prezenţei, abundenţei relative şi a distribuţiei spaţiale a speciei în cadrul sitului. Apreciarea cantitativă se face raportând număr de indivizi găsiți la dimensiunea transectului parcurs. Metoda se bazează pe obiceiul speciei de a zbura în habitatele de pădure de-a lungul unor zone deschise - poteci, drumuri forestiere, margini de pădure, poieni, fapt ce îi permite un zbor nestingherit, fără obstacole.
În urma deplasărilor în teren efectuate în perioada lunii august au fost parcurse un număr de 12 transecte, A-L, însumând aproximativ 6 km, dispuse de-a lungul marginii sitului şi în lungul unor poteci mai largi din interiorul pădurii. Un număr de 8 transecte au fost stabilite de-a lungul marginii pădurii - A, B, E, F, G, L, J, H şi 4 transecte au fost stabilite în interiorul pădurii, de-a lungul unor poteci - C, D, K, I. Transectele au fost stabilite prioritar spre marginea pădurii, bazându-ne pe preferinţele acestei specii pentru arboretele mai deschise. Au fost înregistrate toate resturile identificabile de Lucanus cervus prin verificarea la bază a arborilor întâlniţi de-a lungul transectelor, deoparte şi de alta a liniei mediane până în 25 m. Transectele au fost parcurse pe distanțe variabile cuprinse între 400 și 600 m fiecare, după cum a permis desimea vegetaţiei și relieful. Punctele de colectare au fost prelevate cu ajutorului GPS ului Garmin 12, iar fotografiile au fost realizate cu camera Nikon CoolPIX P500.
În urma verificărilor în teren efectuate în perioada lunii august au fost prelevate 143 de puncte de semnalare ale speciei în cadrul sitului Pădurea Uricani. În total, în cadrul sitului au fost identificate un număr de 181 de resturi de Lucanus cervus distribuite neomogen de-a lungul transectelor parcurse. Deși numeroase, nu au fost luate în considerare resturile de rădașcă formate din picioare, elitre, sternite şi tergite. S-a constatat că pe transectele stabilite în interiorul sitului au fost înregistrate vizibil mai puţine exemplare decât pe transectele parcurse pe marginea acestuia. Acest tip de distribuţie ţine şi de preferinţele speciei pentru un microclimat călduros, indivizii căutând locuri însorite, unde se pot încălzi cu uşurinţă, aceste locuri fiind întâlnite cu precădere spre marginea pădurii. În interiorul pădurii, Lucanus cervus poate fi întîlnit doar acolo unde arboretul şi subarboretul nu sunt prea dese, iar lumina poate să pătrundă prin coronament şi să încălzească solul. O ipoteză de lucru arată că acest tip de distribuţie este influenţată şi de tipul substratului geologic al pădurii, în cazul sitului Pădurea Uricani acesta fiind în mare parte argilos. Modelări recente ale distribuţiei speciei în diferite habitate arată că în pădurile formate pe substrat argilos, Lucanus cervus tinde să se întâlnească spre exteriorul acestora, pe când în pădurile formate pe substrat nisipos, unde solul se încălzeşte repede, iar gradul de acoperire a coronamentului este redus, rădaşca se găseşte şi spre interior. Explicaţia ar fi că pădurile formate pe sol argilos reţin mai bine apa, sunt mai umede, dese, mai întunecate, iar solul se încălzeşte greu ceea ce nu favorizează specia care este termofilă, iubitoare de un microclimat cald.
În ceea ce priveşte raportul dintre sexe, procentul masculilor identificaţi în sit este mai mare, peste 76%, decât al femelelor, fapt menţionat frecvent de literatura de specialitate.
Distribuţia spaţială a resturilor de Lucanus cervus în sit arată că cele mai numeroase au fost găsite în partea estică, în parcelele 17 şi 16 în compoziţia cărora se găsesc numeroase exemplare de stejar, esenţa preferată a larvelor de Lucanus. De asemenea, tot aici au fost găsite numeroase trunchiuri de stejar scorburoase cu material lemnos în descompunere şi buturugi ce reprezintă un punct de atracţie pentru femelele de rădaşcă pentru depunerea pontei. De altfel mare parte dintre femele au fost găsite în preajma punctelor cu lemn mort.
Din punct de vedere a calităţii habitatului, Lucanus cervus beneficiază în situl Pădurea Uricani de o suprafaţă împădurită cu specii lemnoase preferate. În partea estică, unitățile amenajistice 17 şi 16, se întâlneşte un amestec de stejar, tei şi cireş toate acestea făcând parte din spectrul speciilor lemnoase preferate, fapt evidenţiat şi de numărul mare de resturi de Lucanus întâlnite în această parte a sitului. Din loc în loc se găsesc cioate, buturugi putregăite, trunchiuri doborâte care reprezintă potenţiale locuri de depunere a pontei şi o sursă de hrană pentru larvele de Lucanus cervus. În restul ariei protejate, respectiv unitățile amenajistice 14 şi 15 este dominant teiul însoţit de carpen, alături de alte esenţe căutate de Lucanus cervus precum paltin, jugastru, ulm şi exemplare de Quercus.
În cadrul sitului am putut constata prezenţa unei cantităţi mari de lemn mort ceea ce favorizează existența populaţiei de Lucanus. De aceea, pentru conservarea populaţiei speciei trebuie să se ţină seama de importanţa aparte a lemnului mort din apropierea marginilor de pădure, a celui din lungul potecilor şi drumurilor forestiere toate reprezentând potenţiale locuri de reproducere pentru Lucanus cervus. De aceea este absolut necesar ca lemnul degradat să nu fie extras din pădure.
Pe baza datelor colectate în teren putem afirma că populaţia de Lucanus cervus din cadrul sitului este bine reprezentată, la peste 500 indivizi, stabilă, aceasta având originea într-o populația veche, rezidentă în cadrul sitului din timpurile când Pădurea Uricani se întindea pe o suprafață mult mai mare.
Deşi distribuţia resturilor de Lucanus cervus arată o concentrare către marginile sitului, potecile şi drumurile ce traversează pădurea reprezintă căi de răspândire ale speciei, în perioada de zbor activ, dintr-o parte într-alta a sitului în căutarea locurilor favorabile de reproducere. De asemenea, concentrarea către marginile sitului a punctelor de semnalare nu înseamnă că habitatul speciei se reduce doar la zonele marginale ale sitului.
Ţinând seama că întregul sit deţine o compoziţie în specii lemnoase agreate de Lucanus cervus putem afirma că habitatul speciei se suprapune pe întreaga suprafaţă a sitului, cu accent deosebit pe partea de est, unde arboretele de Quercus prezintă acoperire mai mare.
Din punct de vedere al fragmentării şi continuităţii habitatului speciei, de jur împrejurul sitului există pâlcuri de arborete, cele mai apropiate situate la 500- 600 m, spre nord est, care pot reprezenta potenţiale refugii temporare - stepping stones, pentru specie către alte zone împădurite, astfel că specia nu este izolată în cadrul sitului. O suprafaţă împădurită de mai mari dimensiuni se găseşte în partea de sud a sitului, la Valea Ursului, situată la aproximativ 1.5 km distanţă de Pădurea Uricani. Actualmente, aceste arborete insulare au rămas înafara limitelor sitului, dar înainte făceau parte integrantă din trupul pădurii Uricani. Este posibil ca în aceste arborete să existe populaţii mici de Lucanus cervus care să asigure prin schimb, împrospătarea fondului genetic al populației din cadrul sitului Uricani.
Din analiza datelor prelevate din teren în afara perioadei de zbor a speciei se poate aprecia că în situl Pădurea Uricani există o populaţie permanentă, reprezentativă de Lucanus cervus concentrată îndeosebi spre marginile ariei protejate, unde microclimatul este mai cald. Condiţiile de habitat sunt favorabile menținerii speciei pe termen lung, pădurea fiind alcătuită din specii lemnoase preferate de Lucanus cervus - Quercus, Tilia, Cerasus, Acer, Crataegus şi altele. Deasemenea, în sit se întâlneşte o cantitate apreciabilă de material lemnos în descompunere necesar fazei larvare a speciei. În ceea ce priveşte habitatul speciei, considerăm că acesta se suprapune pe întreaga suprafaţă a sitului şi de aceea trebuie conservat ca atare. Trebuie să se aibă în vedere protejarea îndeosebi a arboretelor de Quercus ce prezintă acoperire mai mare în partea de est a sitului – parcelele 17 şi 16.

